Mulţumesc tuturor celor care au luat atitudine vis-a-vis de prezentul Manifest. Am primit un număr considerabil de reacţii din partea a numeroşi studenţi sau muzicieni consacraţi, fapt ce nu poate decât să mă onoreze.
Dintre cei care au considerat să răspundă (în scris) la iniţiativa mea, până acum, enumăr (în ordine aleatorie) pe: Diana Rotaru, Christian Alexandru Petrescu, Şerban Nichifor, Sabina Ulubeanu, Nicolae Brânduş, Liana Alexandra, Dumitru Avakian, Cristian Văraru etc.
Nu pot să nu-mi exprim entuziasmul şi realmente bucuria că a fost posibilă crearea unei asemenea dezbateri (benefică după părerea mea). Eu personal simţeam nevoia unei “resuscitări”, a unei evadări din această rutină şi nepăsare, prezentă în special la nivelul studenţilor – colegii mei.
În urma mesajelor primite, simt nevoia să fac anumite precizări.
Textul iniţial al “Manifest 2009” reprezintă un punct de vedere personal, asumat, în virtutea libertăţii de exprimare şi de opţiune estetică.
Manifestul promovează (susţine) o anumită orientare stilistică (cea consonantă tono-modală) şi contrazice o alta (cea a Avangardei sec. XX, cu “derivatele” sale – post-avangarda, post-modernismul). Deşi limbajul este ofensiv pe alocuri, nu se poate vorbi de “intoleranţă”, “închistare mentală”, “instigare la conflict”, “absolutism” sau şi mai rău, de “neo-nazism”, “violenţă”, “anti-democratism”, “anti-semitism” sau “comunism”. În realitate este vorba de ceva mult mai paşnic, mai inofensiv. La o lecturare mai detaşată (fără patimă) a textului Manifestului, acest lucru e mai mult decât evident. De asemenea, este regretabil că discuţia a atins conotaţii politice. Aş fi preferat o abordare strict muzicală.
Cu alte cuvinte, Manifestul nu reprezintă o formă de constrângere, ci una de protest. Fiecare compune ce vrea şi cum vrea. Nu vreau, nu sunt eu în măsură şi nici nu dispun de mijloacele necesare pentru a impune ceva cuiva. Credeam că se subînţelege faptul că nu acest aspect face obiectul Manifestului. Se pare că nu. Fiind vorba de artă şi în speţă de un act de creaţie, trebuie menţionat faptul că orice afirmaţie stă sub zodia subiectivismului. Există numeroase excepţii, dar din dorinţa de a nu nominaliza, am recurs la o abordare mai generală, care de altfel este o oglindire fidelă a realităţii.
Poate că mijloacele mele de exprimare au fost (sau sunt) rudimentare, poate (şi sigur) că mai am multe de învăţat, poate că avântul meu e copilăros şi exagerat. Sunt dispus să admit toate aceste ipoteze. În acest sens, dacă îmi permiteţi, îl voi cita pe Mircea Eliade, care referindu-se la “mitul generaţiei tinere”, scria într-un articol din anul 1935: “A iubi, a respecta, a crede în tinereţe – este un lucru atât de firesc încât nici nu mai trebuie justificat. Chiar dacă această tinereţe îţi dărâmă idealurile în care ai crezut, apucă pe drumurile pe care le-ai evitat, ignoră frumuseţile pe care i le-ai arătat – chiar dacă această tinereţe te insultă, te jigneşte, te depăşeşte sau te exclude – nu poţi obosi niciodată de a crede orbeşte în ea, şi de a o ajuta cu orice mijloc de a se înălţa. Cred că aceasta e una dintre primele datorii ale oricărui om.”
Admit că sunt pasibil de un anumit entuziasm adolescentin exacerbat şi de o postură uşor diletantistă, dar ceea ce nu admit este să fiu acuzat de rea-credinţă. Mai presus însă de orice dispută, un lucru este cert: nu este nevoie de explicaţii academice, de definiţii şi grafice, recenzii elaborate şi păreri de “specialişti”, pentru a-ţi da seama că ceva nu e în regulă cu muzica cultă contemporană. În acest sens, trebuie să conlucrăm cu toţii pentru binele muzicii culte. Suntem de “aceeaşi parte a baricadei”. Polemica, dezbaterile nu sunt menite să dezbine, ci să creeze punţi, să scoată la lumină probleme ce trebuie rezolvate.
“Dacă nu îţi place sucul de portocale, nu bei suc de portocale (...). Este destul de simplu.”
(citat din clasici, încă în viaţă)
Dacă era vorba doar de o simplă orientare stilistică, a unui grup mai mic sau mai mare de compozitori, conform “libertăţii opţiunii estetice” (mult invocate), lucrurile ar fi avut o cu totul altă conotaţie. În realitate, situaţia este puţin mai nuanţată. În realitate, tot ce ni se oferă este doar “sucul de portocale”.
“Muzica Avangardei” are parte de o promovare extrem de susţinută şi intensă (superioară celorlalte “muzici” culte contemporane), bucurându-se de un considerabil suport oficial. Majoritatea festivalurilor şi evenimentelor muzicale cu iz contemporan, susţin această orientare sau sunt organizate de Avangardă.
Marea majoritate a compozitorilor care se află în juriile concursurilor de compoziţie (naţionale şi internaţionale), sunt produşi ai mişcării avangardiste.
Studenţilor de la Facultatea de Compoziţie li se “sugerează” să scrie “într-un anumit fel”, ca o garanţie a obţinerii unui punctaj maxim la examene.
Majoritatea funcţiilor de conducere ale instituţiilor publice din domeniul muzical cult sunt ocupate de muzicieni (interpreţi, compozitori etc.) “avangardişti”, sau susţinători ai curentului Avangardei (a se vedea fostul ministru al culturii sau conducerea UNMB ş.a.m.d.).
Acestea sunt auspiciile sub care se manifestă aşa-numita “libertate a opţiunii estetice”. Oricât de conspirativ sau exagerat ar suna, sunt simple observaţii ale unor fapte reale. Făcând trimitere la una din reacţiile provocate de “Manifest 2009”, dacă Partidul Comunist Român impunea oarecum vădit o anumită orientare, astăzi asistăm practic tot la un fel de dictatură. De data asta însă una ascunsă, discretă, duplicitară... Doar POSTERITATEA este cea care stabileşte judecăţi de valoare. Degeaba încercăm “artificii de calcul”. Este inutil.
Alte sintagme care mi-au atras atenţia:
“Probabil şi de aceea au apărut atâtea tendinţe, ca publicul să aibă de unde alege.”
sau
“muzica contemporană (...) este izolată, se cântă în câteva festivaluri de profil şi în concerte izolate, aşa că nu înţeleg, în fond, care este problema.”
Judecaţi şi dumneavoastră. Acestea sunt opiniile unui DOCTORAND, ale unui muzician care în curând va avea o anumită autoritate în domeniu.
Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar este exact aceeaşi retorică cu aceea a unui negustor de mărfuri, care îşi apără “afacerea” prin orice mijloace, o afacere moştenită din familie, în care “s-a investit” mult şi din care acum se aşteaptă “PROFIT”. Destinatarul acestor fraze este un compozitor cu un orizont îngust (cu scuzele de rigoare), care tratează muzica într-o manieră extrem de meschină. Nu uitaţi - este vorba despre un act de creaţie, nu despre confecţionarea de şuruburi şi piuliţe!!
Nu înţelegeţi care este problema?
Vă recomand “Dl. Croche Antidiletant” de Cl. Debussy, să vedeţi acolo framântările şi aspiraţiile unui muzician veritabil. Admiteţi că muzica cultă contemporană ESTE IZOLATĂ şi nu vedeţi unde este problema?!? Nu vă “arde” acea nevoie stringentă de a lua o atitudine, de a face ceva? Vă mulţumiţi cu argumente istorice subţiri şi cu o efemeră şi quasi-subiectivă “recunoaştere de merit” a colegilor dumneavoastră de breaslă, care de cele mai multe ori se zbat în exact aceeaşi “mocirlă”? Cu tot respectul, vă declar că este INADMISIBIL!
De asemenea, “Manifestul” nu pledează împotriva DISONANŢEI! În fapt, disonanţa are o extraordinară putere de expresie, dar dacă este folosită în mod nechibzuit devine insuportabilă. Dacă îmi permiteţi comparaţia, disonanţa este precum un condiment. O mâncare condimentată “cu ştiinţă” este o delicatesă, pe când una “piperată” în exces devine “NECOMESTIBILĂ”.
În altă ordine de idei, “Manifest 2009” nu este împotriva “noului”, dar nici nu face din inovaţie un scop în sine (de fapt aici este problema!!) şi nu neagă meritele sau activitatea nimănui, cu atât mai mult a “monştrilor sacri” ai muzicii universale, fapt invocat într-o reacţie provocată de Manifest. S-a pomenit de Bartok, Prokofiev, Stravinski şi alţii. Regret că un doctorand nu stăpâneşte noţiuni elementare de istoria muzicii, sau din dorinţa de a-şi “întări” un punct de vedere, efectiv face abstracţie de acestea. Pentru persoana în cauză şi pentru alţii care nu ştiu, compozitorii invocaţi sunt reprezentanţi ai NEOCLASICISMULUI muzical, curent care a venit ca o reacţie împotriva Avangardei muzicale (mereu în căutarea unor noi şi revoluţionare tehnici compoziţionale, a unor efecte şocante şi adeseori zgomotoase). Aceşti compozitori s-au OPUS Avangardei, reîntorcându-se la tradiţia melodiei şi a formei clasice. În acest sens poate aţi auzit de “Grupul celor şase” din Franţa (G. Auric, F. Poulenc, A. Honnegger, D. Milhaud etc.). de I. Stravinski, S. Prokofiev, D. Şostakovici, A. Haciaturian din şcoala rusă, cărora li se adaugă românul George Enescu, germanul Carl Orff sau ungurul Bela Bartok – cu toţii făcând parte din curentul neoclasic, cu toţii oponenţi ai Avangardei. Ca să nu mai vorbim de săracul C. Debussy (de asemenea invocat), care e de-a dreptul impresionist şi care s-a trezit într-un context extrem de străin. Şi exemplele pot continua. Nu puneţi pe “umerii” Manifestului o falsă culpă. Să ne rezumăm strict la Avangardă.
Un alt student la compoziţie propune “nişte proiecte noi, interactive, atractive” pentru acei superficiali interpreţi şi semi-compozitori, cărora le atribuie o serie de apelative "măgulitoare" şi pe care îi rezumă la stadiul unor semi-analfabeţi muzical, manelişti sau fani înfocaţi Clayderman. În fapt, acest tânăr îi desconsideră şi minimalizează pe aproape toţi studenţii din întreaga Universitate de Muzică (mai puţin pe cei de la secţia compoziţie), propunând un program “special”, adecvat colegilor săi “puţin mai reduşi”. Nu vă subestimaţi colegii de la celelalte secţii. Nu de alta, dar veţi apela la aceştia pentru a vă interpreta compoziţiile. Aerul dumneavoastră de superioritate este inadecvat.
Referitor la acele “formule matematice” invocate în textul Manifestului – chiar şi tonalitatea are la bază proporţii şi principii matematice, dar în acest caz ele sunt preluate din natură, din legile materiei; au “acel firesc”. Pe când muzica avangardistă este o creaţie care se bazează pe sisteme artificiale, care nu stau în picioare, nu conving şi care propun prea puţine; este o muzică a tonurilor de gri, extrem de monotonă (cu unele excepţii notabile), în cadrul căreia dacă înlocuiţi orice notă, orice pasaj... nu va fi absolut nici o diferenţă sesizabilă şi asta datorită limbajului său contrafăcut, “nedigerat” şi respins instantaneu de public. Practic este o muzică “în sine”, din moment ce receptorul este aproape absent.
Da! Societatea şi mentalităţile se schimbă, evoluează şi de cele mai multe ori arta reflectă acest aspect, dar natura umană este aceeaşi, neschimbată de secole. În fond “societatea” este doar un cuvânt, o noţiune goală. Ceea ce există cu adevărat sunt doar individualităţile din care aceasta este formată şi doar ele sunt cele care contează. Omul (individualitatea) simte şi reacţionează aproape la fel ca acum 200 sau 300 de ani.
Vă propun un mic experiment: ascultaţi 20 de lucrări distincte, scrise de către 20 de compozitori “avangardişti”, din 20 de locaţii geografice diferite. Aproape că veţi avea senzaţia că ascultaţi acelaşi lucru de 20 de ori. Dacă rezumăm experimentul la creaţia unui singur compozitor, rezultatul este şi mai hilar.
Într-un eseu, domnul Dan Dediu, exponent strălucit al Avangardei, compară “percepţia muzicii contemporane” cu “arta de a asculta troleibuzul”. Se vorbeşte despre o “reeducare a percepţiei noastre auditive”, de faptul că “trebuie să învăţăm a auzi din nou”, făcând abstracţie de orice experienţă sonoră preexistentă şi raportându-ne în permanenţă la “perceperea prezentului”.
Cu alte cuvinte, domnul Dan Dediu propune o reinventare a modului în care percepem (auzim) muzica, printr-o abordare mai raţională a stimulilor (în acest caz, cei auditivi), pomenind de “conceperea urechii ca organ gânditor”.
În acelaşi eseu, în virtutea “curăţirii şi redefinirii percepţiei” muzicale, se vorbeşte despre o nouă abordare a “tăcerii”. Dacă în “muzicile” Barocului sau ale Clasicismului tăcerea era o “enclavă” în imensitatea masei sonore, acum se vrea ca aceasta să “devină un element constitutiv al sonorului” – din “absenţă” să se transforme în “prezenţă absentă”. În acest sens, se face trimitere la lucrarea pentru pianist (şi nu pentru pian) intitulată <<4’33’’>> de J. Cage, în care interpretul se aşează în faţa pianului, meditează timp de 4 minute şi 33 de secunde, după care se ridică şi pleacă (e lesne de înţeles că interpretul în cauză nici nu e nevoie să fie pianist sau chiar muzician).
Acest eseu (de aproximativ 10 pagini), extrem de captivant, datorită originalei maniere de abordare, reprezintă în fond, o mostră din esenţa gândirii muzicale de avangardă.
Şi în muzică, ca şi în alte domenii, cercetarea sau testarea unor limite constituie un deziderat. Dar ceea ce se doreşte este mai mult decât un simplu experiment. Se doreşte o schimbare radicală a percepţiei muzicii, care să fie unanim acceptată şi promovată. Practic ni se cere să auzim altfel, să gândim altfel, să simţim altfel... şi toate acestea pentru “nobila” cauză a NOULUI, “un nou” pur-imaculat-rece-obiectiv. Acesta este viitorul care se pregăteşte pentru muzica cultă contemporană.
Dar poate că este bine că lucrurile s-au întâmplat aşa. Poate că această explozie a Avangardei, această alunecare spre extreme reprezintă de fapt trambulina ce va propulsa “NOUA MUZICǍ”. Avangarda şi-a trăit perioada de glorie, de deplină manifestare (nu o zic eu, faptele vorbesc de la sine), creând premisele unei primeniri, ale unei regăsiri a ECHILIBRULUI. Această goană furibundă după nou îşi trăieşte astăzi ultimele puseuri - asistăm în fapt la ultimele zvâcniri ale forţei de creaţie avangardiste.
În sprijinul acestei afirmaţii îmi permit să folosesc un citat dintr-o altă reacţie “stârnită” de Manifest: “Probabil, este doar o ipoteză, că discursul sonor se metamorfozează de-a lungul timpului şi devine astfel din simplu, adică foarte puţin dens, complex adică dens, şi după ce atinge un maxim se simplifică din nou şi aşa mai departe. Până la perioada Ars Novei (dacă luăm doar muzica occidentală!) discursul s-a tot transformat din gregorianul simplu în complexul edificiu până la 36 de voci, apoi s-a simplificat spre Renaştere, complicându-se din nou spre Baroc. O nouă simplificare, de-densificare, o aduce monodia acompaniată din Clasicism, apoi asistăm la o nouă acumulare ce trece prin Romantism şi atinge apogeul undeva în Secolul XX prin construcţii deosebit de complexe cu mijloace avute la îndemână în această perioadă. Urmează probabil o nouă perioadă de de-densificare, de simplificare a discursului sonor.”
Acest Manifest a stârnit o reală polemică, consecinţă ce a umbrit de fapt, SCOPUL pentru care acesta a fost redactat. Manifestul nu şi-a propus să “facă gălăgie”, ci MUZICǍ!! În scurt timp, ansamblul cameral “Manifest 2009” îşi va începe activitatea. Un număr deloc de neglijat de studenţi interpreţi şi chiar compozitori, şi-au exprimat disponibilitatea de a se implica. O primă materializare a acestei iniţiative va fi constituită printr-un recital al ansamblului, în cadrul căruia vor fi prezentate lucrări de natură consonantă tono-modală ale studenţilor de la compoziţie de la Conservatoarele din Bucureşti şi Iaşi, la care se vor adăuga, cu voia dumneavoastră, câteva tentative componistice ale subsemnatului. În cadrul acestui eveniment vor fi invitaţi să ia cuvântul studenţi, profesori şi de asemenea publicul prezent în sală, intenţia fiind să se creeze un dialog REAL. Vor fi invitaţi studenţi de la secţiile actorie şi coregrafie din cadrul UNATC, pentru a ilustra ce se petrece şi în alte domenii ale artei, pentru a face paralele şi a trage concluzii.
Aştept în continuare reacţii şi opinii la adresele:
O parte din reacţiile primite vor fi publicate pe blogul Manifestului (unde de asemenea puteţi să vă exprimaţi părerea):
manifest2009.blogspot.com
Răzvan Apetrei
Bucureşti, 15 ianuarie 2009
