Către studenţii Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti
Lumea muzicală cultă contemporană este guvernată de un haos omniprezent, la unison din păcate, cu toate celelalte forme de manifestare artistică (dans, arte plastice, literatură etc.).
O întreagă pleiadă de pseudo-compozitori, cu pseudo-melomanii aferenţi (care de cele mai multe ori sunt unii şi aceiaşi), au reuşit să transforme muzica cultă într-o ştiinţă obscură, indescifrabilă, într-o artă “savantă” şi exclusivistă, într-o emanaţie a unor formule matematice sterpe. Au creat o muzică bolnavă, diformă, monotonă.
Reacţia publicului a fost pe măsură. Ori de câte ori apare pe afişe un nume contemporan, sălile sunt goale. O reacţie perfect justificată de altfel, dar de pe urma căreia vom avea de suferit noi, generaţia tânără - interpreţii şi compozitorii de mâine.
Avangarda secolului XX, sub scutul protector al cauzei de a descoperi noul în muzică - din care s-a făcut un scop în sine - a reuşit să distrugă însăşi esenţa muzicii. Reprezentanţii acestei mişcări, preocupaţi de găsirea unor noi formule de limbaj, ca modalitate de evadare din propria lor neputinţă şi lipsă de fantezie, au neglijat exact ce era mai important în muzică: SENTIMENTUL.
“Muzica lor” are o paletă extrem de săracă în acest sens. În afară de angoasă, depresie, urâţenie şi realul disconfort auditiv, poate că ar mai fi de adăugat doar plictisul provocat ascultătorilor.
A nu se înţelege că şlagărele sau lucrările “cuminţi” şi melodioase sunt o soluţie. Nicidecum. Abordarea comercială sau retrogradă a muzicii, ca o garanţie a succesului la public, este un compromis impardonabil.
Ceea ce trebuie să primeze însă este exprimarea, sublimarea sentimentelor şi trăirilor compozitorului, în muzică. Mi-e greu să cred că din generaţia contemporană de compozitori fac parte doar indivizi depresivi, frustraţi, pesimişti sau maniaci. Refuz să cred acest lucru.
Am speranţa că această epocă îşi va trăi declinul în viitorul apropiat (o perioadă cuprinsă cel mult în limitele unui deceniu) şi că pe viitor ne vom uita uşor amuzaţi în urmă la acest ev, ca la unul al rătăcirilor, căutărilor, întrebărilor...
Departe de a-şi propune să atace sau să ofenseze vreo persoană sau categorie de persoane, acest manifest reprezintă o atitudine clar exprimată, în mod onest şi sincer, scopul urmărit fiind acela de a crea o ALTERNATIVĂ, de a arăta că muzica de astăzi poate fi şi altfel!
Cei care împărtăşesc aceste idei şi care doresc să ia o atitudine în acest sens, se pot alătura cauzei.
Modalităţile de implicare sunt urmatoarele:
- Studenţii Facultăţii de Interpretare Muzicală se pot înscrie ca membri fondatori în ansamblul cameral “Manifest 2009” ce urmează să fie înfiinţat şi care va aborda EXCLUSIV lucrări CONTEMPORANE CULTE CONSONANTE TONO-MODALE. Sunt bineveniţi toţi instrumentiştii şi cântăreţii, din toţi anii de studiu, care sunt înscrişi fie la Facultatea de Interpretare Muzicală, fie la alte secţii (Pedagogie, Muzicologie, Jazz, Muzică Religioasă etc.);
- Studenţii de la Compoziţie (şi nu numai), care au creat lucrări de factură cultă consonantă tono-modală şi doresc să le prezinte în public, pot participa cu lucrări camerale, în orice componenţă şi orice combinaţii de instrumente şi/sau voci;
- ORICE SPRIJIN DIN PARTEA CORPULUI PROFESORAL AL UNIVERSITĂŢII ESTE MAI MULT DECÂT BINEVENIT!!
Această iniţiativă are momentan o formă de campanie de informare, de popularizare a mesajului. Viitoarele acţiuni, întruniri, repetiţii, sau alte activităţi practice, vor face obiectul unor anunţuri ulterioare, fie prin afişaj, fie pe calea internetului.
CONTACT:
Răzvan Apetrei
student UNMB, anul II - FIM (pian)
Bucureşti, 7 Ianuarie 2009
Acest penibil “manifest 2009” ilustreaza in fapt o inadmisibila orientare de factura neo-nazista, incitand – inclusiv prin calomnii efectiv condamnabile (cf. normelor legale in vigoare) la acte violente, anti-democratice si anti-semite – de felul celor impuse de criminalul de razboi Joseph Goebbels, exponentul propagandei hitleriste:
RăspundețiȘtergere“The hegemonic ambitions of the Propaganda Ministry were shown by the divisions which Goebbels soon established: press, radio, film, theatre, music, literature and publishing. In each of these, a Reich Chamber (Reichskammer) was established, co-opting leading figures from the field (usually not known Nazis) to head each Chamber, and requiring them to supervise the purge of Jews, socialists and liberals, as well as practitioners of "degenerate" art forms such as abstract art and atonal music.”
apud http://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Goebbels
In fapt, autentica stare de CONSONANTA – ce NU este neaparat doar cea de natura “tono-modala” - ilustreaza tocmai inefabilul si totodata infailibilul spirit al TOLERANTEI.
Conf. univ. Dr. Serban NICHIFOR
Compozitor (SABAM, ASCAP)
Ofiter al Ordinului Coroanei Belgiene
http://isurvived.org/SerbanNichifor-music.html
http://www.myspace.com/nichiforserban
http://www.geocities.com/serbannichifor/classic_blue.html
domnule Nichifor, nu i-as acorda atata credit studentului in cauza. ma indoiesc ca are alte radacini "manifestul", in afara unei crase inculturi.Ce e mai grav, e conformismul unui pseudomuzician.
RăspundețiȘtergeredraga Razvan, iesi te rog din obisnuit.....ma intreb daca stii cum se formeaza sunteul, asta ca prima intrebare despre formulele muzicale din care este alcatuita muzica, in esenta ei....
CITATE…
RăspundețiȘtergere- 1.) - "Atonale Musik in der hier gebitenen Art bedeutete als Prinzip einen ausgesprochenen Kunstnihilismus…"
apud BUCKEN Ernst: "WORTERBUCH DER MUSIK", Leipzig, 1941, p.20
- 2.) - "Schonberg, Arnold, 1874 geb., jud.Komp…Er bedeutete das Ende, die Auflosung, die Zerstorung…"
apud BUCKEN Ernst: "WORTERBUCH DER MUSIK", Leipzig, 1941, p.393
- 3.) - "Atonalitatea este unul dintre procedeele cele mai daunatoare de mutilare si, de fapt, de nimicire a muzicii. Atonalitatea s-a raspandit – ca procedeu promovat in mod consecvent – in secolul XX in numeroase lucrari ale compozitorilor din tarile capitaliste, constituind in muzica unul dintre mijloacele componistice de baza ale formalismului. Vezi Hotararea C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 10 februarie 1948. Vezi de asemenea Realism socialist"
apud DOLJANSNI A., "MIC DICTIONAR MUZICAL" - Traducere din limba rusa, Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1960, p. 61
- 4.) - "Musical Impotence: Brahms, Copland, Debussy, Milhaud, Shostakovitch, Strauss, Tchaikovsky, Varese, Wagner;
- Chaotic: Beethoven, Brahms, Bruckner, Debussy, Liszt, Prokofiev, Wagner;
- Sterile: Berlioz, Krenek;
- Sterility: Mahler, Wagner;
- Antichrist: Bruckner, Wagner;
- Atrocious Dissonances: Saint-Saens;
- Dissonance: Beethoven, Berlioz, Bloch, Chopin, Debussy, D' Indy, Liszt, Moussorgsky, Prokofiev, Rachmaninoff, Saint-Saens, Schoenberg, Schumann, Shostakovitch, Sibelius, Strauss, Stravinsky, Tchaikovsky, Wagner…"
apud: SLONIMSKY, Nicolas, "LEXICON OF MUSICAL INVECTIVE – CRITICAL ASSAULTS ON COMPOSERS SINCE BEETHOVEN TIME", University of Washington Press, 1953, p. 253- 283 ("Invecticon – Index of vituperative, pejorative and deprecatory words and phrases")
etc., etc.....
manifestul 2009 este un simplu gind al unui student care nu pare a fi nici pe departe profan in ale muzicii(vezi you tube Razvan Apetrei interpretind o compozitie proprie in cadrul Festivalului Enescu).
RăspundețiȘtergereDe ce poate fi catalogat un tinar entuziast ca fiind neonazist,instigator la acte violente,comparindu-l cu un criminal de razboi...
Definiti neonazismul,domnule Nichifor(Ofiter al Ordinului Coroanei Belgiene).
Aceste titulaturi pe care ati tinut sa le prezentati va definesc existenta?
Ce anume din acest manifest v-a dat fiori?
Sunteti mai vehement decit autorul manifestului!
Daca puteti sa-l ajutati cu ceva ,faceti-o! Nu va mai purtati ca un adolescent...
Razvan!good night sweet prince!
Acest manifest are ca SCOP, o alaturare in conversatii si acte, a celor ce vor sa PROMOVEZE muzica culta..sau altfel numita.."de calitate" si a celor ce au talent si conostinte in domeniu.
RăspundețiȘtergereAceste acte nu insemna "violenta "..ci ASUMAREA responsabilitatii de a stopa orice forma de promovare a unor "artisti" sau a lucrarilor lor! Iar acesta responsabilitatea revine in PRIMUL rand profesorilor.
Mult Stimata Doamna/Domnisoara Noemi,
RăspundețiȘtergereIn primul rand va multumesc pentru complimentul din finalul mesajului Dumneavoastra ! Va marturisesc ca as fi foarte fericit sa pot reveni la minunata varsta a adolescentei – si observatia Dumneavoastra ar putea ilustra si aceasta nostalgie…
Din pacate insa reintoarcerea in timp este imposibila - iar aparenta mea “vehementa” nu reprezinta altceva decat o incercare de a-l ajuta “cu ceva” (cum bine spuneti) pe autorul “manifestului”.
Este tocmai o incercare de a-i demonstra practic ce inseamna sa fi INTOLERANT – caci acesta este si fondul problemei.
Istoria artei sunetelor a fost permanent marcata de astfel de manifestari tragi-comice ale intolerantei (asa cum am demonstrat si in citatele postate ieri).
In concluzie, interventia mea nu a fost decat o simpla “lectie” oferita tanarului nostru student, caruia ii urez din toata inima sa isi valorifice cu succes talentul atat in contextul vietii muzicale romanesti, cat si intr-o perspectiva internationala – participand, de pilda, la diferite concursuri de interpretare pianistica si de compozitie.
O ultima mentiune: nu sunt doar Ofiter al Ordinului Coroanei Belgiene, ci si Comandor al Ordinului “Pentru Merit”, laureat al unor numeroase premii internationale de compozitie. Fara a-mi “defini existenta”, aceste elemente au importanta lor – motiv pentru care ii si recomand tanarul coleg sa participe la cat mai multe competitii muzicale internationale.
Cu sinceritate,
Serban Nichifor
Sunt foarte de acord cu degetica, s-a acordat mult prea multa importanta acestei...situatii. Partea buna e ca m-am amuzat foarte tare, si pentru asta multumesc din inima celor care au initiat manifestul. Domnului Nichifor ii multumesc pentru adoptarea unei pozitii mai putin agresive, pentru ca intr-adevar, crearea unor conditii pentru un dialog presupune (putin) compromis si de o parte si de alta.
RăspundețiȘtergere@judge, mi se pare extraodinara capacitatea dumneavoastra de a decide cursul istoriei muzicii, bauniesc ca aveti un fler deosebit in a Decide cine este "artist" si cine nu, probabil din cauza faptului ca aveti atata "talent si cunostinte in domeniu". Jos palaria, "maestre"!...
P.S. stoparea promovarii (?!)unor artisti pe motiv ca tie nu iti plac este o forma nu de "nazism", ci de tampenie.
Reacţii provocate de Manifest 2009
RăspundețiȘtergereMANIFEST ÎMPOTRIVA STUPIDITĂŢII
După ce mi-am şters o lacrimă, emoţionată fiind de intenţia (foarte laudabilă, de altfel) unui obscur cavaler-pe-cal-alb de a salva muzica românească, m-am hotărât să scriu câteva rânduri. Răspunsul nu este adresat în special acestui domn, ci este provocat de situaţia alarmantă a intoleranţei şi închistării mentale a tinerilor interpreţi, majoritatea dresaţi în acest spirit din liceele de muzică, interpreţi care, prin atitudinea lor, îşi contrazic, practic, propriul statut, de “tânără generaţie”. “Tânăr” presupune, de obicei, “orizont deschis”, “curaj”, “interes”, nu “a gândi cu mintea altora”. Aceasta atitudine şi falsă dispută interpreţi buni vs. compozitori răi otrăveşte de mulţi ani viaţa muzicală românească (mă voi referi doar la spaţiul autohton, deşi situaţia este oarecum generalizată).
Intenţia domnului care a conceput manifestul (în care se contrazice de câteva ori şi care sunt sigură ca a ascultat maxim două, trei lucrări de muzică contemporană) este de “a nu ofensa pe nimeni”. Problema este că, în momentul propagării unui material nu numai provocator de conflicte între muzicieni, însă chiar cu tentă absolutistă, trebuie să anticipi apariţia unor posibile replici.
În primul rand, libertatea opţiunii estetice nu este contestată de nimeni. Fiecare are dreptul sa aibă parerea lui, propria ierarhie de valori, fiecare are dreptul să asculte ce vrea. Tocmai acest lucru face stupidă şi inutilă aparitia unui manifest de genul aceluia la care mă refer. Dacă nu îţi place sucul de portocale, nu bei suc de portocale. Dacă nu îţi place un anumit tip de muzică contemporană, NU O ASCULŢI. Este destul de simplu.
Sper că se observă că am spus “un anumit tip”. Pentru că, surpriză! există mai multe tendinţe, stiluri şi opţiuni estetice chiar în cadrul “muzicii contemporane savante” (ca să îi dăm o denumire). Aceste numeroase tendinţe includ chiar opţiunea de a scrie tono-modal! EXISTĂ deja, stimate domn, şi chiar de multişor, un festival numit NUOVA MUSICA CONSONANTE, festival iniţiat de doi compozitori admiraţi şi respectaţi, Doamna Liana Alexandra şi Domnul Serban Nichifor, profesori chiar în cadrul UNMB. Poate aţi auzit de dânşii. Nici măcar acest festival nu îşi propune să fie un focar de generalizare a unui singur mod de a scrie muzică, pentru simplul motiv că acest lucru nu numai că ar anula un secol întreg de inovaţii în domeniul muzical, însă ar anula, în particular, libertatea câştigată de compozitori după eliberarea de regimul comunist. Numai membrii PCR mai impuneau tipul de muzică neapărat consonantă, de propagandă, pentru mase. Să nu se înţeleagă că am ceva pesonal cu consonanţa muzicală, eu însămi scriu relativ consonant şi apreciez multă muzică de acest tip din timpul nostru. Ceea ce nu apreciez, în schimb, este asocierea aberantă între disonanţă şi “lipsa de sentiment”. Care ar fi justificarea….nu ştiu. Probabil ca indivizi de teapa lui Gesualdo, Bartók, Prokofiev, Stravinski, Ives şi alţii au fost niste reci impostori care nu îşi merită locul câştigat în istoria muzicii.
Ideea că muzica contemporană sună “urât” şi este “lipsită de sentiment” (insert joke despre romanţe sau “duşmanii mei nu mă iubeşte”) pentru că este construită pe “formule matematice” este…dovada unei necunoştinţe de cauză flagrante. Pe lângă faptul că rigiditatea construcţiei nu anulează neapărat existenţa unui mesaj emoţional, muzica contemporană care este scrisă cu ajutorul matematicii este 1. muzica stocastică, 2. muzica serială (într-o oarecare măsură), dodecafonică sau integrală şi 3. un anumit tip de muzică modală care propune lucrul cu mulţimile ( a se vedea “Cartea modurilor” de Anatol Vieru, un alt “maniac”). În rest NU foloseşte matematica, ci tehnici contrapunctice, înlanţuiri armonice, construcţii formale care au de obicei şi un climax, exista chiar şi o paletă diversă de emoţii petru cine vrea să le priceapă, în fine, cam ca muzica “normală”.
Mai trebuie menţionată ideea publicului refractar. Distanţarea faţa de auditor este o problemă reală şi care preocupă în mod constant majoritatea compozitorilor (incredibil, dar adevărat). Probabil şi de aceea au apărut atâtea tendinţe, ca publicul să aibă de unde alege. Dar să nu dăm vina pe “inexpresivitatea” muzicii contemporane pentru scaunele goale din sălile de concert. În primul rand, să ne amintim cât timp i-a trebuit disonanţei să fie acceptată în limbajele muzicale, să treacă de la statutul de “diabolus in musica” la o consecinţă firească a suprapunerii unor sunete. Să ne amintim, de exemplu, de scandalul premierei lui “Sacre du printemps”, acum o lucrare “clasică”. Bariera public-compozitor a fost de multe ori greu de spart, însă timpul a decantat valorile şi a vindecat prejudecăţile. Aşa că problemele de percepţie nu garantează o anumită ierarhizare axiologică. Acelaşi public care respinge acum muzica contemporană, “urâtă şi disonantă” (deşi e clar că nu e toată “asa”), respinge TOATǍ muzica secolului trecut, cu anumite excepţii, în general făcând parte din curentele neoclasic sau neoromantic. Vorbim aici de publicul care boicotează în mod constant programarea în sălile de concert a compozitorilor pe care nu îi cheama Mozart, Brahms sau Ceaicovski, ci Bartók sau Prokofiev. Vorbim de publicul care ieşea masiv din sală cu ocazia programării, într-un festival de acum caţiva ani, a simfoniei “Turangalîla” de Olivier Messiaen, lucrare capitală a secolului XX (Google search, daca nu ştiţi despre ce e vorba) a unui compozitor care SCRIE MODAL (!). Am auzit cu urechile mele oameni care îl desconsiderau pe Debussy, pentru că “scrie muzică urâtă”, sau pe Mussorgski, pentru că “sună chinezeşte” (?!). În faţa acestui public trebuie să ne aplecăm cu smerenie şi să facem compromisuri estetice, ştergând cu buretele tot ce s-a întâmplat până acum? Nu cred. În plus, muzica contemporană, acest mare Bau-Bau, ESTE IZOLATǍ, se cântă în câteva festivaluri de profil şi în concerte izolate, aşa ca nu înţeleg, în fond, care este problema.
În cazul în care, totuşi, nu eu am dreptate şi trebuie luate măsuri împotriva acestei ciume, acestei maladii care este limbajul muzical contemporan, atunci la arme, studenţi UNMB! Numai că, ghinion, rectorul este un compozitor. La naiba .
Drd. Diana Rotaru, pseudo-compozitor nevropat.
Reacţii provocate de Manifest 2009
RăspundețiȘtergereDragi muzicieni,
Nu pot fi decat in parte de acord cu interventia Dianei Rotaru si prea putin aprob spusele lui Serban Nichifor. Diana a remarcat bine ca noi, "Contemporan(ist)ii", raii Conservatorului si iconoclastii muzicii romanesti, suntem colocatari intr-o nisa destul de stramta si destul de izolata (ca orice nisa: slabe sunt sansele de a ameninta muzicienii din afara). Nu mai putin adevarat este ca spaima pe care o cream Celorlalti (=celor neinteresati sa gaseasca suficiente muzici culte de sec. XX pe gustul lor) este atat de mare, incat povestea vorbii si barfele pe care si le servesc ei intre ei sa ne fabrice un portret-robot monstruos. Nu trebuie sa uitam totusi ca artele secolului XX se sprijina pe filosofia secolului XX, care nu e deloc usor de inteles (sau pe care nu o suporti prea usor) fara niste antecedente, fara niste tentative de a intelege gandirea secolelor anterioare. Nu e indeajuns sa "studiem" un numar de partituri melodioase din sec. XVII-XIX pentru a ne insusi acel tip de gandire – ne vom impletici prea repede in figurile de virtuozitate de pe partitura, incat numai la asezarea muzicii respective intr-un context mai mare nu ne va mai sta capul...
Cred ca o privire cat de sumara asupra artelor, gandirii si istoriei (social-politice) de pana la 1900 ne va aduce macar doua concluzii linistitoare:
1. nu e secolul XX primul moment din (macar) ultimii 500 de ani cand artele s-au apropiat periculos de mult de un prag al pedanteriei, scortozitatii ori intelectualismului;
2. gandirea secolului XX urmeaza un traiect logic si firesc, dirijat de nevoia de innoire a orizontului premergator ei, deci de testare a cazurilor-limita (granitelor arta-nearta) asa cum au fost ele percepute atunci.
Asadar, muzica moderna "galagioasa" (subiect al impotrivirii Manifestului) si muzica contemporana nu vin chiar de niciunde! Cati dintre cei care le urasc pe aceste muzici noi se gandesc la muzicile pe gustul lor (Mozart, Beethoven, Chopin) in contextul lor? Cati dintre ei ar prefera sa cante J.S. Bach si Fr. Couperin la acel clavecin cu sunet de tambal in locul suavului pian modern, ori Mozart la un pianoforte abia auzit in locul majestuosului pian de concert? Cati ar accepta sa isi prezinte aportul creativ fata de partitura, asa cum ar trebui procedat legitim cu mai toata muzica de pana la jumatatea sec. XIX? Foarte putini! Eu imi explic situatia in felul urmator: calitatea interpretarii partiturilor "studiate" depaseste adesea cu doar putin nivelul de "citire a partiturii". Cine naiba se mai gandeste la nuante ori timbre, la agogica, cine sta sa faca o analiza armonica sau formala cat de sumara ca sa descopere noi laturi ale muzicii respective, invizibile lecturii superficiale? In mod sigur cel care a conceput manifestul are macar jumatate din aceste probleme. Nu neaparat pentru ca ar fi un lenes; chiar si daca este o victima a propriei interpretari muzicale (se lasa "furat" de cat de frumoasa e partitura si ii piere concentrarea), acuzele sunt la fel de grave. Daca nu ar fi asa, ar fi aruncat deja un ochi pe muzicile pe care le respinge cu atata vehementa. Si daca nu ar fi fost fermecat din prima incercare, din a doua ar fi fost.
Asta, in ce priveste muzicienii fata cu muzicienii. Dar ce facem cu publicul nemuzician? Pe el nu-l putem instrui sau sfatui. Oare nu? Imi amintesc de concertele interactive ale lui Boulez (cand explica muzica lui Webern) si Bernstein (Young People's Concerts: sa ii inveti pe rock'n'rollistii beatlesisti turbati din anii '60 despre Prokofiev, Copland, Hindemith si Ives nu e putin lucru) – vor mai fi si altii. Imi pare rau, dar nu cunosc de astfel de manifestari la noi. Daca chiar nu exista (Dvs. stiti mai bine decat mine), poate ca ar fi o idee sa experimentam astfel de lucruri. Emisiunea de pe TVR Cultural a d-lui Dediu cumva merge intr-acolo, dar oare contextul ei e suficient de inchegat pentru a "propaga" o mai buna si mai adevarata intelegere a muzicii? Imi amintesc cat de putini nemuzicieni au apreciat ideea din 4'33" de Cage in momentul in care le-am povestit despre el: mai niciunul. Daca exista cineva care a avut mai mult succes ca mine, cred ca ar fi de datoria lui sa se adreseze unui public mai mare, poate asa cum a facut-o Bernstein. Si daca tot m-am intors la Bernstein, ce a conditionat succesul concertelor lui instructive? De buna seama West Side Story si integrarea muzicii lui Elvis sau a Beatlesilor in lecturile sale. Cu alte cuvinte, recunoasterea culturii de masa (engl. popular culture) – cu toate ca in pielea aceluiasi om a incaput un dirijor grav al muzicii romantismului tarziu!
Nu i-ati urmarit pe cei care dusmanesc pe Contemporanisti (inclusiv publicul nemuzician, de data asta): cum pentru ei e "superba" Simfonia a IV-a de Brahms si tot ei se zbenguie pe muzica house in discoteca? Dar cum e posibil asa ceva? Brahms tine de a doua jumatate a secolului XIX, iar muzica house e apanajul anilor 1990 si 2000. Ce-ar fi sa construim o punte intre 1880 si 1990? Cati dintre cei care citesc aceste randuri se simt destul de perspicace sa o faca si nu le vine "greata" gandind la extrema dinspre 1990? Va rog sa o faceti – personal ma straduiesc de niste ani in directia asta. Nu mi se pare o solutie de admirat sa fugim dinspre publicul care nu ne intelege spre foarte putin numerosul public la unison cu noi. Nu e mai corect sa ii cultivam pe ceilalti, cat de putin? "Ei nu sunt oameni ca noi?" Am sa va dau un exemplu din muzica romaneasca... non-culta. Cine cunoaste, sa mediteze o clipa asupra cuplului rival Phoenix-Sfinx; celor care nu stiu le voi spune ca Dan Aldea, liderul Sfinx, s-a chinuit sa apeleze cat mai mult la tehnicile invatate in Conservatorul (tot la Bucuresti) pentru muzica rock pe care o compunea. Muzica Phoenix era mult mai putin pretentioasa, insa in anii saptezeci taberele erau la fel de largi si la fel de "manioase". Iata deci ca se poate, este posibil sa construim astfel de punti "1880-1990" si cred ca publicul astfel atras ne poate fi mai recunoscator decat "obisnuitii" nostri. In cele din urma, daca muzica noastra e atat de buna, ea nu merita propavaduita?
O singura problema mai vreau sa ating – latura concreta a acestui manifest, adica intemeierea unui grup de protestatari interpreti si compozitori. Cred ca astfel de compozitori se vor gasi de oriunde, mai putin de la clasa de compozitie "clasica" (sau avem frustrari si pe aici?) De la muzica usoara, jazz, muzicologie, pedagogie, din toata facultatea de instrumente vor tasni semi-compozitori care nu sunt recunoscuti ca atare de catre colegii de la "clasic" din pricina afinitatii fata de Richard Clayderman (nu am sa dau nume). Iar acesti Jumatate-de-compozitor-calare-pe-jumatate-de-iepure-schiop vor fi inca putini fata de puhoiul de instrumentisti si cantareti deranjati de lucrarile pe care le canta cu ocazia licentierii colegilor de la compozitie "clasica"! Un scenariu rapid imagineaza o autentica lupta de clasa intre Contemporanisti si Ceilalti (definitiile celor doua tabere se regasesc in primul paragraf al prezentei). Ceilalti sunt mai multi si ne vor reduce la tacere, iar noi, Contemporanistii, vom ajunge in temnite si la munca silnica. Mai in gluma, mai in serios, scenariul e viabil. A pomenit si Diana de muzica "obligat-consonanta" a proletcultismului si nu suntem departe de astfel de furii generale in Conservator. Nu uitati ca an de an apar profesori noi in corpul didactic al UNMB, iar daca aceia nu mai sustin cauza Contemporanistilor, iar numarul lor creste, visul de Avangarda muzicala al Conservatorului din Bucuresti va fi deturnat in intregime (daca si asa suntem in urma fata de scolile de peste hotare). Ganditi-va apoi la criteriile tot mai slabe dupa care se admit studenti toamna de toamna la UNMB. Pofta de viata a Conservatorului e pe duca, fara gluma, studentii vin tot mai putini.
Oare niste proiecte noi, interactive, atractive pentru Ceilalti, dar si pentru Contemporansti, ar putea fi o solutie? Cred ca in primul rand ar trebui sa facem pace cu manifestarii celui care a scris Manifestul si ar trebui sa le scriem *noi* muzica pe plac (tonal-modala consonant-naiva), nu sa-si caute o clica de compozitori frustrati si astfel sa se largeasca haul tot mai tare. Apoi cred ca solutia artelor sincretice se poate aplica aici: chiar si o muzica mai aspra poate fi suportata de interpreti si public in momentul in care ea este acompaniata de imagini, coregrafii s.a.m.d. care vin sa o justifice. Manifestul e bun in sine, pentru ca propune o schimbare, o activitate, o motivare a muzicienilor (cam latenti) din Conservator. Trebuie sa profitam de faptul ca cineva a avut curajul (realmente!) de a cere o intoarcere a macazului si sa atragem castigul celor mai multi (din randurile Contemporanistilor si din randurile Celorlalti). Imi pare rau ca mesajul meu este atat de lung. Dincolo de asta, sunt primul gata sa semneze un Manifest ameliorat, unde nu mai apare ideea unei "revolte". Contemporanistii sunt datori moral (asta e cuvantul) fata de Ceilalti, iar din partea Celorlalti ma astept la deschidere la noul pe care-l stapanesc Contemporanistii. Toata lumea ar trebui sa aiba de castigat in felul asta. Iar daca asemenea activitate va revigora lividul nostru Conservator, eu ma declar multumit.
Cristian Vararu, student, compozitor.
Reacţii provocate de Manifest 2009
RăspundețiȘtergereE bine mai baieti!
Macar in mizeria generala de productie muzicala mai sunt si cate unii de ridica un Stindard!
Ce-i important ar fi sa nu fie alt stindard al mizeriei impachetat in mai stiu eu ce "ambalaj" de prostie.....Va doresc sa nu fie cazul.
Am avut de cand ma stiu mare incredere in interpreti--cu precadere si cu notabile exceptii-- in pianisti.Au oricum intreaga muzica sub degete si mai ales, ca atare, in minte si in practica vie.Daca in muzica viitorului ceva se va intampla (se pare ca o doriti ) ea va fi in functie de interpretii ei.(Din pacate din recolta de tineret actual prin sectiile de compozitie ale Conservatoarelor asistam la o nenorocire de aspiranti!....).
De ce? --stau si ma gandesc:tocmai din motivele pe care le clamati. Muzica Noua a dus lipsa acuta de interpreti competenti si a generat impostura in progresie geometrica de literatura inutila.Sunteti cei direct raspunzatori de muzica pe care o aduceti la lumina!Bagati bine de seama ce fel de maculatura vi se ofera si ce puteti face din ea daca merita,sa-i dati viata.Raspundeti pentru asta!
In acelasi timp ma gandesc:vreti ceva dar ce ce puneti in locul a ce nu va trebuie?Alt nivel de barbarie culturala grefata pe scandal si pe lipsa de ,macar, o minima gramaticala punere de problema a unei noi ordini ?Ordinaritate?
Puneti mana pe carte mai baieti!
Exista un tovaras pe vremuri care spunea :invatati,invatati,invatati!S-a nenorocit o lume intreaga aproape un secol dela politica acestui sistem criminal de subminare a libertatii omului.Dar de aici la turceasca boacana mai recenta romaneasca---la care am ajuns dupa democratia noastra "originala"---am ajuns ,din pacate,tot din lipsa aplicarii preceptului de mai sus.Prostie si iresponsabilitate culturala.
Dragii mei munciti si iesiti din haosul inculturii si fuduliei goale!Este sub capacitatile pe care le detineti si le puneti in joc.
Pe curand!
Nicolae Brandus
Reacţii provocate de Manifest 2009
RăspundețiȘtergereLuarile de cuvant si disputele pot fi fructuoase... dar numai atunci cand unii sunt dispusi sa-i asculte pe ceilalti...
incercand a se intelege...
Pot doar sa remarc faptul ca un tanar care parcurge treptele invataturii incercand a-si insusi uneltele pentru a se deslusi pe sine insusi...
...se si considera creator!
« Cristian Vararu, student, compozitor. »
asa o fi???
Dumitru Avakian
Reacţii provocate de Manifest 2009
RăspundețiȘtergereYoutube
impy4ever (Cristian Vararu) has made a comment on Răzvan Apetrei - Preludiu (compoziţie proprie) - Festivalul G.Enescu: http://www.youtube.com/watch?v=G7xliDe59vQ
Razvane, schimba-ti stilul sau apuca-te sa faci muzica de film alaturi de niste regizori asa dulcegi ca tine, altfel ai sa mori de foame. Te rog sa ma apreciezi ca nu ti-am spus de varianta cu cantatul in restaurant. Si daca esti un om curajos, nu sterge comentariul meu. Te minti pe tine daca pastrezi numai laudele. Stilul lui Bartok e prea modern/disonant pentru tine? Te-am auzit cu niste I-V-I-uri aici si passamezzo antico, dar nimic mult mai evoluat. Un modalism simplist si armonii baroce...
Reacţii provocate de Manifest 2009
RăspundețiȘtergereYoutube
"propede" has made a comment on Răzvan Apetrei - Preludiu (compoziţie proprie) - Festivalul G.Enescu: http://www.youtube.com/watch?v=G7xliDe59vQ
ANALIZA SERIOASA DE PARTITURI. ASTA ESTE CALEA CATRE MUZICA! Cred ca ai puea fi un compozitor interesant...,dar deocamdata esti foarte sarac (nu ma refer la bani...)
Reacţii provocate de Manifest 2009
RăspundețiȘtergereMult zgomot pentru nimic.
Diana,
Am citit, recunosc, pe sarite, toata polemica starnita de manifestul asta, precum si replicile la el. Si ceva m-a frapat la intregul "dialog". Nu are legatura de loc cu ceea ce numim muzica contemporana, desi, presupun ca era menit sa aiba. Conceptul de "muzica contemporana" difera de la om la om, la fel si felul in care este ea perceputa, ceea ce face ca atat manifestul cat si replicile sunt doar opinii aruncate in vant, care nu au legatura decat cu cel care le-a scris, indiferent ca isi asuma rolul de avocat sau de procuror.
Observ cu tristete ca cei care au avut ceva de spus, incepand cu initiatorul manifestului, au profitat de asta ca sa faca un act de vendetta personala, de supozitii sarcastice, de atacuri la persoana, si de opinii subiective. La fel de subiective cum au fost si iluziile de genul "Ah, cine e asta sa se ia de muzica contemporana si implicit, de muzica mea si de mine? Nu, nu, nu, nu trebuie sa-i permitem sa se ia de mine, si atunci, pentru ca sa ma apar cat mai eficient, generalizez si spun ca se ia si de Scoala Vieneza, se ia de Wagner, se ia de Aurel Stroe, se ia de toti titanii!". Cand, de fapt, sunt convins ca opiniile autorului manifestului nu reprezinta decat propriile lui angoase si intalniri nefericite cu muzica contemporana. Si atata tot.
Si ajungand si la el, as dori sa-l intreb de ce are impresia ca muzica contemporana are niste probleme. Si ce l-a deranjat / speriat atat de tare incat se simte indreptatit sa corecteze ceva ce nu trebuie corectat, si se erijeaza in postura de justitiar al muzicii. Gasesc oarecum ironic ca vrand sa le redea compozitorilor dreptul sa-si exprime liber sentimentele, le rapeste tocmai acest drept. Sau ca desi, citez, "muzica contemporana e lipsita de sentimente", totusi ea "exprima angoasa, depresia si disconfortul". Se pare ca, desi lipsita de sentimente, muzica contemporana a reusit, totusi, sa-i evoace sentimente.
Singura comparatie la care ma pot gandi cand vad acest manifest este extremismul, indiferent de natura lui: religioasa, etnica, etc. Iata unde se ajunge, din nevoia prea mare a unora de a avea dreptate si de a lua mult prea personal lucrurile. Dar mai ales, de dorinta de a face din asta ceva distructiv, nu constructiv. Autorul acestui manifest e liber sa compuna exact asa cum vrea. Nu-l opreste nimeni, asa cum nici el n-ar trebui sa opreasca pe nimeni sa faca asta. E un lucru valabil pentru noi toti, de altfel: "It's just YOUR way, not THE way."
Vlad