Mulţumesc tuturor celor care au luat atitudine vis-a-vis de prezentul Manifest. Am primit un număr considerabil de reacţii din partea a numeroşi studenţi sau muzicieni consacraţi, fapt ce nu poate decât să mă onoreze.
Dintre cei care au considerat să răspundă (în scris) la iniţiativa mea, până acum, enumăr (în ordine aleatorie) pe: Diana Rotaru, Christian Alexandru Petrescu, Şerban Nichifor, Sabina Ulubeanu, Nicolae Brânduş, Liana Alexandra, Dumitru Avakian, Cristian Văraru etc.
Nu pot să nu-mi exprim entuziasmul şi realmente bucuria că a fost posibilă crearea unei asemenea dezbateri (benefică după părerea mea). Eu personal simţeam nevoia unei “resuscitări”, a unei evadări din această rutină şi nepăsare, prezentă în special la nivelul studenţilor – colegii mei.
În urma mesajelor primite, simt nevoia să fac anumite precizări.
Textul iniţial al “Manifest 2009” reprezintă un punct de vedere personal, asumat, în virtutea libertăţii de exprimare şi de opţiune estetică.
Manifestul promovează (susţine) o anumită orientare stilistică (cea consonantă tono-modală) şi contrazice o alta (cea a Avangardei sec. XX, cu “derivatele” sale – post-avangarda, post-modernismul). Deşi limbajul este ofensiv pe alocuri, nu se poate vorbi de “intoleranţă”, “închistare mentală”, “instigare la conflict”, “absolutism” sau şi mai rău, de “neo-nazism”, “violenţă”, “anti-democratism”, “anti-semitism” sau “comunism”. În realitate este vorba de ceva mult mai paşnic, mai inofensiv. La o lecturare mai detaşată (fără patimă) a textului Manifestului, acest lucru e mai mult decât evident. De asemenea, este regretabil că discuţia a atins conotaţii politice. Aş fi preferat o abordare strict muzicală.
Cu alte cuvinte, Manifestul nu reprezintă o formă de constrângere, ci una de protest. Fiecare compune ce vrea şi cum vrea. Nu vreau, nu sunt eu în măsură şi nici nu dispun de mijloacele necesare pentru a impune ceva cuiva. Credeam că se subînţelege faptul că nu acest aspect face obiectul Manifestului. Se pare că nu. Fiind vorba de artă şi în speţă de un act de creaţie, trebuie menţionat faptul că orice afirmaţie stă sub zodia subiectivismului. Există numeroase excepţii, dar din dorinţa de a nu nominaliza, am recurs la o abordare mai generală, care de altfel este o oglindire fidelă a realităţii.
Poate că mijloacele mele de exprimare au fost (sau sunt) rudimentare, poate (şi sigur) că mai am multe de învăţat, poate că avântul meu e copilăros şi exagerat. Sunt dispus să admit toate aceste ipoteze. În acest sens, dacă îmi permiteţi, îl voi cita pe Mircea Eliade, care referindu-se la “mitul generaţiei tinere”, scria într-un articol din anul 1935: “A iubi, a respecta, a crede în tinereţe – este un lucru atât de firesc încât nici nu mai trebuie justificat. Chiar dacă această tinereţe îţi dărâmă idealurile în care ai crezut, apucă pe drumurile pe care le-ai evitat, ignoră frumuseţile pe care i le-ai arătat – chiar dacă această tinereţe te insultă, te jigneşte, te depăşeşte sau te exclude – nu poţi obosi niciodată de a crede orbeşte în ea, şi de a o ajuta cu orice mijloc de a se înălţa. Cred că aceasta e una dintre primele datorii ale oricărui om.”
Admit că sunt pasibil de un anumit entuziasm adolescentin exacerbat şi de o postură uşor diletantistă, dar ceea ce nu admit este să fiu acuzat de rea-credinţă. Mai presus însă de orice dispută, un lucru este cert: nu este nevoie de explicaţii academice, de definiţii şi grafice, recenzii elaborate şi păreri de “specialişti”, pentru a-ţi da seama că ceva nu e în regulă cu muzica cultă contemporană. În acest sens, trebuie să conlucrăm cu toţii pentru binele muzicii culte. Suntem de “aceeaşi parte a baricadei”. Polemica, dezbaterile nu sunt menite să dezbine, ci să creeze punţi, să scoată la lumină probleme ce trebuie rezolvate.
“Dacă nu îţi place sucul de portocale, nu bei suc de portocale (...). Este destul de simplu.”
(citat din clasici, încă în viaţă)
Dacă era vorba doar de o simplă orientare stilistică, a unui grup mai mic sau mai mare de compozitori, conform “libertăţii opţiunii estetice” (mult invocate), lucrurile ar fi avut o cu totul altă conotaţie. În realitate, situaţia este puţin mai nuanţată. În realitate, tot ce ni se oferă este doar “sucul de portocale”.
“Muzica Avangardei” are parte de o promovare extrem de susţinută şi intensă (superioară celorlalte “muzici” culte contemporane), bucurându-se de un considerabil suport oficial. Majoritatea festivalurilor şi evenimentelor muzicale cu iz contemporan, susţin această orientare sau sunt organizate de Avangardă.
Marea majoritate a compozitorilor care se află în juriile concursurilor de compoziţie (naţionale şi internaţionale), sunt produşi ai mişcării avangardiste.
Studenţilor de la Facultatea de Compoziţie li se “sugerează” să scrie “într-un anumit fel”, ca o garanţie a obţinerii unui punctaj maxim la examene.
Majoritatea funcţiilor de conducere ale instituţiilor publice din domeniul muzical cult sunt ocupate de muzicieni (interpreţi, compozitori etc.) “avangardişti”, sau susţinători ai curentului Avangardei (a se vedea fostul ministru al culturii sau conducerea UNMB ş.a.m.d.).
Acestea sunt auspiciile sub care se manifestă aşa-numita “libertate a opţiunii estetice”. Oricât de conspirativ sau exagerat ar suna, sunt simple observaţii ale unor fapte reale. Făcând trimitere la una din reacţiile provocate de “Manifest 2009”, dacă Partidul Comunist Român impunea oarecum vădit o anumită orientare, astăzi asistăm practic tot la un fel de dictatură. De data asta însă una ascunsă, discretă, duplicitară... Doar POSTERITATEA este cea care stabileşte judecăţi de valoare. Degeaba încercăm “artificii de calcul”. Este inutil.
Alte sintagme care mi-au atras atenţia:
“Probabil şi de aceea au apărut atâtea tendinţe, ca publicul să aibă de unde alege.”
sau
“muzica contemporană (...) este izolată, se cântă în câteva festivaluri de profil şi în concerte izolate, aşa că nu înţeleg, în fond, care este problema.”
Judecaţi şi dumneavoastră. Acestea sunt opiniile unui DOCTORAND, ale unui muzician care în curând va avea o anumită autoritate în domeniu.
Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar este exact aceeaşi retorică cu aceea a unui negustor de mărfuri, care îşi apără “afacerea” prin orice mijloace, o afacere moştenită din familie, în care “s-a investit” mult şi din care acum se aşteaptă “PROFIT”. Destinatarul acestor fraze este un compozitor cu un orizont îngust (cu scuzele de rigoare), care tratează muzica într-o manieră extrem de meschină. Nu uitaţi - este vorba despre un act de creaţie, nu despre confecţionarea de şuruburi şi piuliţe!!
Nu înţelegeţi care este problema?
Vă recomand “Dl. Croche Antidiletant” de Cl. Debussy, să vedeţi acolo framântările şi aspiraţiile unui muzician veritabil. Admiteţi că muzica cultă contemporană ESTE IZOLATĂ şi nu vedeţi unde este problema?!? Nu vă “arde” acea nevoie stringentă de a lua o atitudine, de a face ceva? Vă mulţumiţi cu argumente istorice subţiri şi cu o efemeră şi quasi-subiectivă “recunoaştere de merit” a colegilor dumneavoastră de breaslă, care de cele mai multe ori se zbat în exact aceeaşi “mocirlă”? Cu tot respectul, vă declar că este INADMISIBIL!
De asemenea, “Manifestul” nu pledează împotriva DISONANŢEI! În fapt, disonanţa are o extraordinară putere de expresie, dar dacă este folosită în mod nechibzuit devine insuportabilă. Dacă îmi permiteţi comparaţia, disonanţa este precum un condiment. O mâncare condimentată “cu ştiinţă” este o delicatesă, pe când una “piperată” în exces devine “NECOMESTIBILĂ”.
În altă ordine de idei, “Manifest 2009” nu este împotriva “noului”, dar nici nu face din inovaţie un scop în sine (de fapt aici este problema!!) şi nu neagă meritele sau activitatea nimănui, cu atât mai mult a “monştrilor sacri” ai muzicii universale, fapt invocat într-o reacţie provocată de Manifest. S-a pomenit de Bartok, Prokofiev, Stravinski şi alţii. Regret că un doctorand nu stăpâneşte noţiuni elementare de istoria muzicii, sau din dorinţa de a-şi “întări” un punct de vedere, efectiv face abstracţie de acestea. Pentru persoana în cauză şi pentru alţii care nu ştiu, compozitorii invocaţi sunt reprezentanţi ai NEOCLASICISMULUI muzical, curent care a venit ca o reacţie împotriva Avangardei muzicale (mereu în căutarea unor noi şi revoluţionare tehnici compoziţionale, a unor efecte şocante şi adeseori zgomotoase). Aceşti compozitori s-au OPUS Avangardei, reîntorcându-se la tradiţia melodiei şi a formei clasice. În acest sens poate aţi auzit de “Grupul celor şase” din Franţa (G. Auric, F. Poulenc, A. Honnegger, D. Milhaud etc.). de I. Stravinski, S. Prokofiev, D. Şostakovici, A. Haciaturian din şcoala rusă, cărora li se adaugă românul George Enescu, germanul Carl Orff sau ungurul Bela Bartok – cu toţii făcând parte din curentul neoclasic, cu toţii oponenţi ai Avangardei. Ca să nu mai vorbim de săracul C. Debussy (de asemenea invocat), care e de-a dreptul impresionist şi care s-a trezit într-un context extrem de străin. Şi exemplele pot continua. Nu puneţi pe “umerii” Manifestului o falsă culpă. Să ne rezumăm strict la Avangardă.
Un alt student la compoziţie propune “nişte proiecte noi, interactive, atractive” pentru acei superficiali interpreţi şi semi-compozitori, cărora le atribuie o serie de apelative "măgulitoare" şi pe care îi rezumă la stadiul unor semi-analfabeţi muzical, manelişti sau fani înfocaţi Clayderman. În fapt, acest tânăr îi desconsideră şi minimalizează pe aproape toţi studenţii din întreaga Universitate de Muzică (mai puţin pe cei de la secţia compoziţie), propunând un program “special”, adecvat colegilor săi “puţin mai reduşi”. Nu vă subestimaţi colegii de la celelalte secţii. Nu de alta, dar veţi apela la aceştia pentru a vă interpreta compoziţiile. Aerul dumneavoastră de superioritate este inadecvat.
Referitor la acele “formule matematice” invocate în textul Manifestului – chiar şi tonalitatea are la bază proporţii şi principii matematice, dar în acest caz ele sunt preluate din natură, din legile materiei; au “acel firesc”. Pe când muzica avangardistă este o creaţie care se bazează pe sisteme artificiale, care nu stau în picioare, nu conving şi care propun prea puţine; este o muzică a tonurilor de gri, extrem de monotonă (cu unele excepţii notabile), în cadrul căreia dacă înlocuiţi orice notă, orice pasaj... nu va fi absolut nici o diferenţă sesizabilă şi asta datorită limbajului său contrafăcut, “nedigerat” şi respins instantaneu de public. Practic este o muzică “în sine”, din moment ce receptorul este aproape absent.
Da! Societatea şi mentalităţile se schimbă, evoluează şi de cele mai multe ori arta reflectă acest aspect, dar natura umană este aceeaşi, neschimbată de secole. În fond “societatea” este doar un cuvânt, o noţiune goală. Ceea ce există cu adevărat sunt doar individualităţile din care aceasta este formată şi doar ele sunt cele care contează. Omul (individualitatea) simte şi reacţionează aproape la fel ca acum 200 sau 300 de ani.
Vă propun un mic experiment: ascultaţi 20 de lucrări distincte, scrise de către 20 de compozitori “avangardişti”, din 20 de locaţii geografice diferite. Aproape că veţi avea senzaţia că ascultaţi acelaşi lucru de 20 de ori. Dacă rezumăm experimentul la creaţia unui singur compozitor, rezultatul este şi mai hilar.
Într-un eseu, domnul Dan Dediu, exponent strălucit al Avangardei, compară “percepţia muzicii contemporane” cu “arta de a asculta troleibuzul”. Se vorbeşte despre o “reeducare a percepţiei noastre auditive”, de faptul că “trebuie să învăţăm a auzi din nou”, făcând abstracţie de orice experienţă sonoră preexistentă şi raportându-ne în permanenţă la “perceperea prezentului”.
Cu alte cuvinte, domnul Dan Dediu propune o reinventare a modului în care percepem (auzim) muzica, printr-o abordare mai raţională a stimulilor (în acest caz, cei auditivi), pomenind de “conceperea urechii ca organ gânditor”.
În acelaşi eseu, în virtutea “curăţirii şi redefinirii percepţiei” muzicale, se vorbeşte despre o nouă abordare a “tăcerii”. Dacă în “muzicile” Barocului sau ale Clasicismului tăcerea era o “enclavă” în imensitatea masei sonore, acum se vrea ca aceasta să “devină un element constitutiv al sonorului” – din “absenţă” să se transforme în “prezenţă absentă”. În acest sens, se face trimitere la lucrarea pentru pianist (şi nu pentru pian) intitulată <<4’33’’>> de J. Cage, în care interpretul se aşează în faţa pianului, meditează timp de 4 minute şi 33 de secunde, după care se ridică şi pleacă (e lesne de înţeles că interpretul în cauză nici nu e nevoie să fie pianist sau chiar muzician).
Acest eseu (de aproximativ 10 pagini), extrem de captivant, datorită originalei maniere de abordare, reprezintă în fond, o mostră din esenţa gândirii muzicale de avangardă.
Şi în muzică, ca şi în alte domenii, cercetarea sau testarea unor limite constituie un deziderat. Dar ceea ce se doreşte este mai mult decât un simplu experiment. Se doreşte o schimbare radicală a percepţiei muzicii, care să fie unanim acceptată şi promovată. Practic ni se cere să auzim altfel, să gândim altfel, să simţim altfel... şi toate acestea pentru “nobila” cauză a NOULUI, “un nou” pur-imaculat-rece-obiectiv. Acesta este viitorul care se pregăteşte pentru muzica cultă contemporană.
Dar poate că este bine că lucrurile s-au întâmplat aşa. Poate că această explozie a Avangardei, această alunecare spre extreme reprezintă de fapt trambulina ce va propulsa “NOUA MUZICǍ”. Avangarda şi-a trăit perioada de glorie, de deplină manifestare (nu o zic eu, faptele vorbesc de la sine), creând premisele unei primeniri, ale unei regăsiri a ECHILIBRULUI. Această goană furibundă după nou îşi trăieşte astăzi ultimele puseuri - asistăm în fapt la ultimele zvâcniri ale forţei de creaţie avangardiste.
În sprijinul acestei afirmaţii îmi permit să folosesc un citat dintr-o altă reacţie “stârnită” de Manifest: “Probabil, este doar o ipoteză, că discursul sonor se metamorfozează de-a lungul timpului şi devine astfel din simplu, adică foarte puţin dens, complex adică dens, şi după ce atinge un maxim se simplifică din nou şi aşa mai departe. Până la perioada Ars Novei (dacă luăm doar muzica occidentală!) discursul s-a tot transformat din gregorianul simplu în complexul edificiu până la 36 de voci, apoi s-a simplificat spre Renaştere, complicându-se din nou spre Baroc. O nouă simplificare, de-densificare, o aduce monodia acompaniată din Clasicism, apoi asistăm la o nouă acumulare ce trece prin Romantism şi atinge apogeul undeva în Secolul XX prin construcţii deosebit de complexe cu mijloace avute la îndemână în această perioadă. Urmează probabil o nouă perioadă de de-densificare, de simplificare a discursului sonor.”
Acest Manifest a stârnit o reală polemică, consecinţă ce a umbrit de fapt, SCOPUL pentru care acesta a fost redactat. Manifestul nu şi-a propus să “facă gălăgie”, ci MUZICǍ!! În scurt timp, ansamblul cameral “Manifest 2009” îşi va începe activitatea. Un număr deloc de neglijat de studenţi interpreţi şi chiar compozitori, şi-au exprimat disponibilitatea de a se implica. O primă materializare a acestei iniţiative va fi constituită printr-un recital al ansamblului, în cadrul căruia vor fi prezentate lucrări de natură consonantă tono-modală ale studenţilor de la compoziţie de la Conservatoarele din Bucureşti şi Iaşi, la care se vor adăuga, cu voia dumneavoastră, câteva tentative componistice ale subsemnatului. În cadrul acestui eveniment vor fi invitaţi să ia cuvântul studenţi, profesori şi de asemenea publicul prezent în sală, intenţia fiind să se creeze un dialog REAL. Vor fi invitaţi studenţi de la secţiile actorie şi coregrafie din cadrul UNATC, pentru a ilustra ce se petrece şi în alte domenii ale artei, pentru a face paralele şi a trage concluzii.
Aştept în continuare reacţii şi opinii la adresele:
O parte din reacţiile primite vor fi publicate pe blogul Manifestului (unde de asemenea puteţi să vă exprimaţi părerea):
manifest2009.blogspot.com
Răzvan Apetrei
Bucureşti, 15 ianuarie 2009
Reacţii provocate de Manifest 2009 (2)
RăspundețiȘtergereOnorata asistenta, draga Razvan,
Vreau sa ridic cateva (noi) probleme. Ma bucur ca ne-ai raspuns, Razvan, dar nu prea ma bucur de continutul raspunsului tau. Urmaresc in el o evolutie de tip "creativ", discursul unui personaj care implora toleranta publicului numai pentru a-si face timp indeajuns pentru a-l musca mai tarziu de beregata. In deschidere, vorbesti spasit, iar apoi mergi intr-un bizar, aproape de nepermis crescendo: incepi sa scrii cuvinte intregi cu litere mari, ne impusti cu semnele ! si ?, folosesti atribute tot mai emancipate (daca tot vorbeam de disonante), o ataci pe Diana Rotaru intr-un chip mai putin decat galant s.a.m.d. Ti-am scris si cu ocazia precedenta – daca ai o fire iute la manie, nu te astepta la intelegerea noastra. Un om poate racni cand le da altora, si unii tot vor fi interesati de ce ofera, insa niciodata nu a reusit sa capete cineva ceva servindu-se de racnete. Daca tot ne ceri colaborarea sau macar comunicarea, gaseste-ti intelepciunea de a-ti cobori tonul atata cat el sa se situeze intre demnitate si respect.
Simt nevoia sa detaliez dezabrobarea mea inainte de a "ridica cele cateva (noi) probleme" mai sus anuntate. Pentru inceput, nu ii vinde castraveti gradinarului si nu te oferi sa-i explici Dianei Rotaru cine e neoclasic si cine nu: probabil ca la nivelul tau de parcurgere a istoriei muzicii, fiecare compozitor are un numar de etichete carora le corespunde in mod ideal, perfect. In anul I, poate ca Liviu Danceanu ti-a atras atentia ca istoria "de scoala" a muzicii este simplificata si aproximata grosier (aproximatia presupune o oricat de mica minciuna – in adaos sau lipsa). Chiar si daca ai studiat autodidact istoria muzicii moderne, Diana are 10 ani in plus, timp in care si-a tot pus intrebari si tot a gasit raspunsuri sau indicii. Rezultatul si necazul e ca nu poti hotari nici macar procentual cat de neoclasic este un autor (deci in ce proportie foloseste anumite procedee tipice), daramite sa sustii ca "Bartok, Prokofiev, Stravinski si altii" aveau ceva impotriva avangardei si ca asta ii face (si bine ca-i face :P) neoclasici. O alta problema este ca tu nu stii bine ce este notiunea de avangarda, dar la asta revenim mai incolo. Nu am sa-mi permit sa-ti explic eu, cum nici eu nu am cine-stie-ce perspectiva, dar am sa-ti dau niste repere.
Te rog sa nu ne mai dai bibliografie. Sau, mai bine zis, sa nu ne-o mai bagi sub nas. Nu numai mie mi-ai trimis asta si totusi ma simt pana si eu jignit – nu vreau sa ma gandesc ce simt niste orgoliosi mai orgoliosi ca mine si niste muzicieni mai muzicieni ca mine (prin har ori varsta). Bagatul sub nas se refera la maniera neeleganta, ce inspira condescendenta, de a ne arata tu niste carti de care nu am auzit in viata vietilor noastre. Asigura-ti spatele inainte de a face asemenea afirmatii, caci e tare posibil sa se intoarca impotriva ta.
Urmeaza un dialog direct, atacul sau neintelegerea remarcei mele, in care se strecura numele pianistului si aranjorului Clayderman. Pe Dumitru Avakian l-a deranjat semnatura mea "C.V., student, compozitor", care nu trebuie confundata cu "C.V., student la compozitie". In mod sigur are sa te mire urmatoarea afirmatie: nu sunt student la compozitie! Nici macar la C.M.D.O. Eu nu subestimez, ci estimez nefericit marea majoritate a studentilor colegi; asa procedez chiar si cu unii exponenti ai clasei de compozitie "clasic". Cred ca am exprimat destul de limpede in interventia anterioara de ce o fac: nu inghit muzica en-gros si atunci nu suport nici interpretarea in regim en-gros (acel "nu departe de citirea partiturii" despre care vorbeam), asa cum nu suport defel critica sau compozitia de tip en-gros. Exemple imediate? Critica en-gros poate fi cea care cauta "ce aspecte mai putem lauda si raslauda, incepand de la calitatea instrumentului instrumentistului si sfarsind cu pantofii sai". Compozitia en-gros se realizeaza la o iesire la terasa cu prietenii, cand ne dedicam jumatate de ora mazgalirii unei foi de portative, timp in care prietenii taifasuiesc in dreptul urechii si stimulilor nostri emotionali (stiu ca in momentul asta s-ar putea sa-i supar pe unii prieteni care citesc aceste randuri – totusi nu pot fi acuzat decat de sinceritate). Studentii care au parte de dezaprobarea mea desfac muzici en-gros probabil pentru ca nu au ambitii prea mari. Nu pentru ca nu ar putea sa aiba si nu pentru ca nu au spirit, ci pentru ca se fac ucigasii spiritului lor ("de ce sa schimb sau innoiesc ceva, daca merge si asa?"). Se lasa sedusi de cea mai facila consonanta pe care o aud, nu cauta sa o perfectioneze sau, dimpotriva, sa se fereasca de rezultatul ei imediat. De aici, comparatia cu Clayderman.
Cred ca am incheiat cu deranjamentele de ordin retoric. Finalul este destul de cumpatat scris; poate ca te-ai dus sa iti bei cafeaua si te-ai intors la calculator cu o aura mai cuminte.
Acum, sa vedem cateva idei legate de avangarda si de muzica troleibuzului. Cuvantul avangarda nu inseamna ce crezi tu. In fond, ceea ce sugerezi tu prin cuvantul asta nici nu are o denumire, pentru ca ceea ce sugerezi tu este vag definit. Adica poate fi cal, dar la fel de bine poate fi un ghem de lana. Tu comiti o definitie prin negatie, care este neglijabila pentru logica: ne spui "muzica avangardista NU ESTE muzica tono-modala care-mi place mie", dar nu spui "muzica avangardista ESTE ...". Cu ocazia asta, am o intrebare intepatoare pentru tine si imi doresc mult sa raspunzi (cu toti ceilalti destinatari "de fata"): exista muzici care sa nu-ti placa, cu toate ca sunt tono-modale? Daca da, probabil ca nu esti un om atat de simplist, atat de usor de multumit precum pare ca spui: "daca imi dati muzica tono-modala, eu sunt multumit". Eu unul cred ca nu esti. Si astfel ti-am demonstrat cat de absurd e manifestul tau. In curand, ansamblul "Manifest 2009" va fi tocat intr-un razboi civil. Stii de ce? Pentru ca ai omis sa definesti clar muzica de care te feresti, iar fiecare dintre cei care ti se alatura a inteles ce vroia el sa inteleaga, nu neaparat ce ai gandit tu. Bunaoara, ai putea sa te trezesti cu compozitori care iti vor aduce muzici a la Satie si tu ii vei refuza, spunand ca nu se incadreaza, ca lucrarile sunt prea "avangardiste". Si omul respectiv "te va tine minte". Sau unul dintre instrumentistii/cantaretii tai se va scandaliza de cat de urat suna o piesa sau macar stima lui; ce ai sa zici atunci? Insumi am experienta unei piese tonale pentru pian pe care am scris-o (dar al naibii de tonala, necromatizata, ci doar cu modulatii enarmonice) si care l-a oripilat pe un compozitoro-cantaret (nu dau nume), care a facut remarca: "Numai tu si cu iubita ta sa ascultati asemenea muzica impreuna!" Ar trebui sa-ti aduc lucrarea aia, ca sa aflu daca e "avangardista". Nu spun, e alunecoasa, acolo unde ai crede ca se aprinde cu flacara romantica te pacaleste si mimeaza nepasare.
Inapoi la avangarda! Incepand de la intelesul din dictionar si din tactica militara, avangardistii sunt cei pusi in fata pentru a cerceta teritoriul nou pe parcursul unei inaintari. Carevasazica, oricine incearca ceva ce n-a mai incercat altcineva inaintea lui se numeste avangardist. Toti neoclasicii de care ai pomenit in scrisoarea ta au facut pasi pe terenuri care nu mai fusesera calcate (macar de niste sute de ani, timp in care chiar si eventualele urme din vechime s-au spalat).
Muzica de troleibuz. O spune frumos si surprinzator Dan Dediu, dar nu se gandeste la publicul pentru care surpriza e una neplacuta. Dar probabil ca nici nu-si propune sa aiba de a face cu acel public. (...Ceea ce eu nu agreez.) Cum ajungi sa-ti dai seama ca troleibuzul e un compozitor destul de priceput? Ar fi timpul sa ne intoarcem pentru un minut la originea vibratiei din domeniul audibil: nu muzica este cea care s-a exprimat dintai, ci sunetul. In raport cu el, muzica poate fi definita ca o organizare de sunete desfasurate in timp, care prin ordinea ei interioara produce diferite specii de ecouri in psihicul uman (hai sa nu vorbim despre alte regnuri acum). Astfel definita, muzica poate fi produsa de oameni-interpreti, dar nu numai – exista muzici de pasari, de masinarii, de fenomene meteorologice s.a.m.d. Problema este nu sunetul, care nu poate deranja in sine cata vreme este formulat in parametri normali, ci felul in care se organizeaza sunetele, legitatile respective. Abia in momentul asta poate veni Razvan Apetrei sa intrebe: "de ce considerati muzica galagia asta?". Totusi, la fel de bine pot veni eu sa intreb: "cum poate sa fie considerata muzica dulcegaria asta?". In ambele cazuri, legea de ordonare a sunetelor este una nepotrivita pentru asteptarile celui vizat; nu conteaza cat de stufos ori lizibil este acest mecanism de plasare a sunetelor in timp, ci conteaza criteriile subiective, modificate de catre experienta (experienta nu inseamna sa treaca timpul pe langa tine, ci sa-l valorifici intr-un mod divers). Unora li se pare odihnitor sa asculte marea, in vreme ce altora le poate cauza neplaceri. Aici nu vorbim despre o muzica umana, dar ea tot o muzica este. Asa-zisul necaz avangardist de care vorbesti, Razvan, a inceput cand au aparut niste compozitori ciudati carora le placea muzica (deci, organizarea specifica de sunete) pe care o produc: marea, trenul, frontul din timpul razboiului, cataclismele, masinariile industriale, jucariile mecanice, larma urbana, petrecerile dansante galagioase s.a.m.d. Unii mai sentimentali din fire au vrut doar sa sugereze si sa amelioreze imediat ce era iritant, in vreme ce frustii au dat navala sa procedeze exact invers, sa imite cat mai indracit ritmurile si zgomotele care le vizitau imaginatia. Iar minunatul domn Cage a venit cu ideea: de ce sa incerc sa reproduc la pian rumoarea dintr-o sala de concert atunci cand se canta o piesa care nelamureste publicul, daca mie-mi ajunge sa fac liniste pe scena si astfel fiecare ascultator va auzi exact ceea ce am dorit eu sa auda? Aceasta este 4'33".
Iar daca vrei sa inchei prin ceva cu functie practica imediata, te anunt ca as vrea cel putin sa stiu cum functioneaza ansamblul Manifest 2009 si am sa vreau sa-l vizitez cand incepe sa stranga experienta. Poate am sa scriu si muzica pentru el si poate imi va fi acceptata. Dar poate nu. Pana atunci, vreau sa lamuresc domeniul asupra caruia se defineste manifestul. Ce fel de muzici sunt primite? Un caz concret: ma cheama Terry Riley si am lucrarea mea, "A Rainbow in Curved Air", pe care as vrea sa mi-o cante, fie si sub un aranjament diferit de original, grupul Manifest 2009. Astept un raspuns din partea Manifest 2009, intrebarea e cat se poate de serioasa. Multumesc ca ati citit pana aici.
Toate bune!
Cristian Vararu.
Reacţii provocate de Manifest 2009 (2)
RăspundețiȘtergereReplica replicii replicarii replicate (batere de apa in piua)
Daca problema lipsei de dialog intre interpretii, compozitorii si publicul muzicii culte din spatiul romanesc (si nu numai) este, intr-adevar, o problema, din pacate trebuie sa il contrazic pe domnul Apetrei: dezbaterea iscata de aparitia “Manifestului 2009” este complet inutila. Daca au avut intentii bune sau nu, este cert ca promovatorul acestui ansamblu da dovada de aceeasi opacitate de care suntem acuzati noi, “avangardistii” (am pus ghilimele pentru ca este incorect folosit termenul).
Am apreciat loviturile sub centura ale domnului respectiv. Din pacate pentru dansul, fiind femeie si nu barbat, nu au avut impactul scontat. Lasand gluma la o parte, ma mira faptul, stimate domn, ca nu ati anticipat reactii negative la manifestul dumneavoastra. Daca “functiile de conducere” ale conservatorului, ale lumii muzicale, ale lumii in general, ale intregului spatiu cosmic, ce mai, sunt detinute de membrii “avangardei”, de ce exista o copie a documentului inclusiv in fata catedrei de compozitie pe care o blamati atata? Nu pentru a “face muzica”, ci pentru a “face scandal”.
Revenind la subiect, am cateva precizari – subiective – la raspunsul domnului Apetrei, dupa care ma voi opri din “gargarologie” (termen invatat recent de la o excelenta profesoara din UNMB), pentru ca ce ar trebui sa faca un compozitor este muzica, nu manifeste, antimanifeste si alte prostii.
Discursul cu “traim intr-o lume in perpetua schimbare care nu si-a decantat inca valorile, asa ca doar cu greu se pot face judecati estetice” o sa il sar, pentru ca e vechi si il spune lumea – tot degeaba- de ani de zile.
In primul rand, “sa ma apar”: includerea compozitorilor mentionati in prima mea replica erau dati clar cu functie de exemplu, compozitori de la inceputul secolului XX care foloseau cu prisosinta disonantele intr-un limbaj de tip “ne-avangardist” – in sensul de “non –serial” probabil, pentru ca “avangarda” inseamna “innoire”, si in acest sens se poate spune ca pana si neoclasicul Bartok a avut elemente avangardiste. Stravinski a scris, in schimb, si serial in ultima sa perioada de creatie, surpriza. Iar prima sa perioada de creatie a fost considerata “avangarda”. Daca NICI macar acesti muzicieni nu sunt inca acceptati (si NU sunt), membrii avangardei seriale, post-seriale sau serial-integrale se pot rasuci cat vor in mormant, pentru ca nu vor fi intelesi in veci. Dar nu de ei e vorba aici.
Cred ca ideea era clara si aceasta explicatie, nenecesara. Iar Debussy a fost mentionat intr-un cu totul alt context, asa ca nu merita sa revin.
In al doilea rand, asa numita “avangarda” - intiata de serialisti - a INCETAT sa existe inca de prin anii ’80, cand am intrat in era, inca fertila, a post-modernismului. Post-modernismul asta nu numai ca permite o groaza de lucruri, dar este axat pe ideea de recuperare a trecutului: de la polistilism, la minimalismul repetitiv, la muzica neobizantina, la muzica arhetipala etc. Majoritatea acestor ramuri ale post-modernismului propun chiar redimensionarea consonantei (!!!).
Bun. Deci existenta in prezent a mai multor tendinte muzicale este total adevarata. Ceea ce se numeste, eronat, si astazi, “avangarda”(desemnand mai mult “stilul criptic, elitist”) are tente extrem de locale (as da de exemplu aici, IRCAM-ul parizian) sau chiar individuale – aici, probabil ca cele mai extreme exemple ar fi Ferneyhough sau Lachenmann, compozitori care fac, intr-adevar, abuz de disonante. Insa, in rest, nu exista “discriminari”. “Multele” festivaluri de gen sunt 1. putine si 2. prezinta muzici extrem de diverse. Probabil ca daca ati fi asistat macar la unul, ati fi stiut deja acest lucru. Majoritatea compozitorilor, daca nu se indreapta spre sincretism, spre fuzionarea de stiluri (fusion), spre mixarea de muzici din zone extrem de diferite, de la traditionale, la jazz, la pop/rock/electro etc etc etc, sunt preocupati de “resuscitarea” consonantei.
L-ati mentionat pe Dan Dediu (probabil v-ati speriat de functia sa tiranica si i-ati citit repede si o carte, “Radicalizare si guerrila”). Pai, poftim. Dan Dediu, compozitor promovat (atat cat se poate promova un compozitor “avangardist”, ca nu are masina ca Moga, cred) si cantat mult, si la noi, si in strainatate. Compozitor care scrie “declarat” schizofrenic, pe 5 stiluri: Visceralia, Solaria, Stilistica, Personae si Sacralia, fiecare stil cu individualitatea sa proprie, desi pastrand pe ansamblu individualitatea compozitorului. Cum ati putea spune ca muzica sa e in tonuri de gri? Poate doar daca aveti o problema cu depistarea culorilor. A, e un “exemplu izolat”. Poftim, explicati-mi de ce hieraticul si monumentalul Stefan Niculescu seamana cu tragi-comicul absurd al lui Aurel Stroe; de ce Octavian Nemescu, cu dragostea sa pentru consonanta (!) si pentru spectralism (!) seamana cu ironia poli-stilistica a lui Liviu Danceanu. De ce seamana muzica Liviei Teodorescu, cu tente neoclasice si consonante (din nou, “!”) cu muzica in tonuri (uneori) expresioniste a lui Carmen Carneci? I-am luat doar pe profesorii din UNMB, dar as face scurta la mana daca i-as compara pe toti. Stiti despre cine e vorba? Le-ati ascultat MACAR o piesa din creatia fiecaruia? Ca sa nu mai intru in exemplele din muzica occidentala, de la bietul Stockhausen la Sciarrino sau Scelsi sau Berio sau bietul Ligeti etc etc etc, muzici mai diferite nu stiu daca ar fi posibile. Si astia sunt doar “cei cunoscuti”.
Ma mira extrem de mult ca pretindeti ca v-a placut eseul despre “troleibuz” a domnului mai sus pomenit, dar din ce scrieti, rezulta ca NU ATI INTELES NIMIC. Da, bineinteles ca trebuie sa ascultam altfel muzica “noua” (nici nu mai stiu cum sa ii zic), cum am putea sa o ascultam la fel ca pe cea a secolelor trecute? Trecand de faptul ca muzica clasico-romantica este extrem de promovata si amprenta sa sonora este “bine infipta” in urechea publicului, mecanismele de creatie sunt cu totul diferite, de la texturism, la aleatorism, la nefericitul serialism, la poliritmii, in fine, cred ca sunteti de acord cu mine. Si atunci, cum sa nu o ascultam altfel? De ce sa nu o ascultam altfel? Daca vreti “punti”, daca vreti “rezolvarea eternului conflict”, AICI e solutia, destuparea urechilor, nu texte peste texte peste texte. Sa ne intelegem: “compozitorul de muzica noua” nu este un animalut refractar si ciufut, inchis in turnul sau de fildes. Si el, ca si celalalte animalute, vrea sa fie inteles! (cu unele exceptii, Stockhausen nu cred ca avea probleme din astea). Nu vrea sa faca “ceva nou” – pentru ca s-a cam demonstrat ca “a face ceva nou” nu prea mai este posibil in secolul nostru, s-a cam facut tot ce se putea, deocamdata. Este, in schimb, preocupat sa isi gaseasca o voce originala si cred ca nu vorbesc numai in numele meu cand spun ca vrea sa comunice. Asta inseamna “muzica”, COMUNICARE. Daca gaseste macar un suflet in sala care sa ii inteleaga, e multumit. Sala este pe jumatate goala pentru ca asta e situatia, nici la Ateneu nu se umplu salile decat cand mai vine vreo vedeta, hai sa fim seriosi. Mie mi se face greata cand aud “confrati” interesati exclusiv de aspectul ludico-intelectual al compozitiei, de “muzica pentru sine”, asa cum ati spus. Insa acesti indivizi sunt RARI si, cel putin in UNMB, dupa cunostintele mele, inexistenti.
In alta ordine de idei, fata de alte tari europene, cu o mai mare influenta culturala, Romania este un exemplu de “toleranta” in aceasta privinta: iata ca in provincie exista clar o preferinta pentru neoclasicism (pe care nu o “blameaza” nimeni, iata ca nu au navalit peste bietii oameni aparatori in uniforme ai “avangardei”), iar in UNMB se scrie in orice stil, important e sa fie scris BINE. Acest lucru, sa poti scrie orice, nu ar fi posibil in unele conservatoare din Franta, de exemplu, unde “avangarda” este muuult mai pe pozitii, dar pana si acolo exista o foarte puternica directie neo-consonanta. Afirmatia ca studentii care nu scriu “avangardist” sunt ostracizati este aberanta din multe puncte de vedere, probabil ca a fost lansata de indivizi frustrati ne-talentati (se stie foarte bine cum se intra la admiterea la conservator, din cauza lipsei studentilor), dar o sa incerc totusi sa raspund - desi nu imi dau cu parerea decat in calitate de fost student la CMDO. Trebuie luat in considerare, in primul rand, ca membrii comisiei examenelor de compozitie sunt compozitori “consacrati” – deci care scriu de mult si au “pasarelele” lor in materie de gust – si care si-au primit educatia taman in perioada avangardei. Profesorii asa-numitei “generatiii de aur”, Niculescu, Olah, Vieru si Stroe, din nefericire toti plecati dintre noi, au prins gustul serialismului exact cand acesta era “in floare”, in anii ’50 – ’60, probabil si pentru ca era “fructul interzis”. Tuspatru s-au dezis mai apoi, considerandu-l prea fad si abstract (!) si si-au construit stiluri personale – si, vai, atat de diferite. Revin: preferinta profesorilor UNMB pentru un mers inainte al muzicii, in urma amprentei cu care s-au format, care era “gura proaspata de aer occidental” in vreumurile sinistre si a ramas si acum (si NU ma refeream la serialism in particular) este logica si de inteles. Preferintele personale, gustul format intr-o viata de scris si de mers pe la festivaluri, si mai logic si de inteles. In al doilea rand, desi studentul de la compozitie este, din cate stiu eu, din experienta proprie si din experienta colegilor mei, mai noi sau mai vechi, INCURAJAT sa se exprime cat mai personal, de la acelasi student se asteapta in egala masura o deschidere si o asimilare in stilul sau in formare a ceea ce se bombane de catre profesor la clasa. Eu una, daca peste ani si ani voi avea nesansa sa devin profesor de compozitie (nesansa nu din “nepasare fata de soarta lumii”, stimate domn, ci pentru ca mi se pare cea mai grea meserie din lume, sa il indrumi pe un creator), m-as astepta de la invatacei sa dea dovada de o minima curiozitate in ceea ce priveste lumea pe care le-am aratat-o. Daca dupa ani de studii ar scrie exact cum scriau la admitere, fara nici o preocupare pentru imbunatatirea tehnicilor de scriitura, fara nici un interes pentru tehnicile de scriitura actuale, ale timpului, probabil ca i-as sanctiona. Ma gandesc ca poate aceasta este mentalitatea profesorilor de la compozitie - in cazul in care cei care se simt “nedreptatiti” au dreptate. Sincer, insa, ma indoiesc.
Sunt mult mai multe de spus dar nu mai am rabdare. Ca sa inchei, totusi, vreau sa imi justific atitudinea precedenta, care probabil, pentru rauvoitori, a parut “aroganta” si “superior indiferenta”. Nu poate fi mai departe de adevar aceasta impresie – pe langa faptul ca ar fi si nemotivata. Ca sa lamuresc: cum am spus si mai sus, daca as scrie numai pentru mine, as scrie degeaba. Punct. Scopul muzicii nu asta e. Nu am pretentia ca ceea ce fac este “bine”, nici ca optiune stilistica, nici ca rezultat. Pur si simplu, fac ceea ce imi place sa ascult. Pana aici nu cred ca par prea absurda. Insa eu, ca si cretor (tanar si neexperimentat, poftim) CE as putea sa fac mai mult de atat? Sa incep sa propavaduiesc muzica noua prin licee (imi mentin si acum opinia, sursa nu numai a mediocritatii viitorilor studenti, dar si a intolerantei lor)? Nu o sa intereseze pe nimeni. Si sa nu imi spuneti ca din cauza “lipsei de valoare” sau a “ermetismului” muzicii: in scurta mea experienta de profesoara la un liceu de muzica le-am pus elevilor sa asculte inclusiv muzica traditionala africana, muzica ce nu poate fi acuzata de opacitate, cred, si mi-au comunicat ca nu asta e muzica, ca e “absurda” (precizez, cu aceasta ocazie, ca nu afirm ca muzica africana de percutie se incadreaza in avangarda, cum de altfel nici Debussy nu se incadreaza, este doar un exemplu de opacitate inexplicabila a unui tanar viitor muzician; ca sa nu fie discutii, repet: muzica africana nu are treaba cu avangarda, muzica africana nu are treaba cu avangarda, nici Debussy care este impresionist, nici Debussy). Daca tot am facut o paranteza, credeti ca muzica “contemporana” nu poate fi “frumoasa”, nu poate “gadila placut urechile”? ascultati George Crumb, sau Tan Dun, Sofia Gubaidulina sau Arvo Part, poftim. Sau Magnus Lindberg (“Feria” imi vine in minte in primul rand). Daca si acestea sunt muzici absurde si ermetice, probabil ca deficientele de comunicare sunt chiar mai grave decat am crezut. Revenind la “dialogul” cu interpretii si la faptul ca “nu lupt pentru comunicare si pentru spargerea barierelor”: eu una prefer sa “lupt” prin calitatea muzicii pe care incerc sa o realizez. De-a lungul anilor mei de formare, incepand cu momentul in care am decis ca vreau sa fiu compozitor “cand o sa fiu mare”, nu am intalnit decat EXTREM de rar atitudini “binevoitoare” ale colegilor interpreti. “Binevoitoare” insemnand, in acest context, lipsa insultelor, lipsa obrazniciilor, lipsa arogantei – “iaaa, baa, ce faceti voi aici, ce ma, asta-i muzica” – lipsa sarcasmelor si asa mai departe. Majoritatea veneau INAINTE DE A ASCULTA macar o masura din muzica respectiva (admitand ca pe vremea aceea, ceea ce faceam se putea numi “muzica”). De obicei, DUPA ce ascultau, veneau rectiile socate: “mai, dar e chiar interesant”. Acestea sunt doar experientele mele personale, nu le-am pus la socoteala pe cele ale colegilor de generatie. Asa ca imi cer scuze, dragi interpreti care nu apreciati muzica noua. Imi cer scuze ca nu pot sa va astern un covor rosu la picioare, sa va servesc cu un pahar de sampanie si sa va implor in genunchi sa ne cantati, pe principiul ca “daca voi nu ma vreti, eu va vreau”. Iertati-ma. Dar nu. Exista deja interpreti exceptionali care canta foarte bine si cu placere si muzica contemporana – asa cum este si normal, fiecare tip de muzica are alte cerinte interpretative, pune alte problema. Restul, sunt foarte bineveniti sa incerce si asta, dar este exclusiv optiunea lor. Nu e nici un monstru criptic pe acolo. Atentie doar ca adevaratii interpreti respecta orice fel de muzica.
Nu pretind ca asta e atitudinea care trebuie adoptata, dar este atitudinea pe care o aleg eu, si nu cred ca sunt singura.
In speranta ca, in viitor, sa se intereseze mai in amanunt de cladirea pe care doreste sa o bombardeze si, poate, sa astepte ca atitudinea sa fie justificata de o experienta mai mare in domeniu, “Manifestului 2009” ii urez succes in intreprinderea de a dinamita scena muzicii romanesti si nu promit sa ii arat decat aceeasi consideratie pe care sper sa o aiba in viitor fata de ALTII decat ei.
Distractie placuta, eu m-am retras.
Diana Rotaru
P.S. in precedentul “eseu” m-am semnat cu mentiunea “drd.” in scopul de a-mi justifica reactia ca a cuiva ce a studiat si studiaza in continuare in UNMB. Imi cer scuze pentru “neintelegere”.
P.P.S. am scris din lene fara diactritice si intr-un limbaj colocvial, asa ca sunteti liber sa faceti alte acuze de “incultura”, nu va opreste nimeni.
Reacţii provocate de Manifest 2009 (2)
RăspundețiȘtergereRazvan,
Am spus ce-am avut de spus in primul meu e-mail, prin urmare, voi incerca sa fiu cat mai concis.
1. Genul asta de dialog pe care il sustii tu, intre instrumentisti, compozitori, dirijori, mentori, studenti si asa mai departe nu exista de ieri, de azi. Am asistat, pe vremea cand eram student la compozitie si mai implicat in muzica contemporana decat sunt astazi, la multe astfel de dezbateri, privind evolutia sau soarta muzicii contemporane, la multe dintre ele fiind chiar protagonist. Si cred ca ar fi meritat sa fii si tu prezent acolo. E laudabila initiativa ta, dar trebuie sa tinem cont ca acest manifest nu a inventat roata.
2. Toate lucrurile ar fi fost bune si frumoase in primul manifest, daca ar fi fost formulat altfel, si nu ar fi debutat ca un atac furibund la adresa muzicii contemporane actuale. "Propunem un alt fel de muzica contemporana" ar fi sunat excelent .
"au reuşit să transforme muzica cultă într-o ştiinţă obscură, indescifrabilă, într-o artă “savantă” şi exclusivistă, într-o emanaţie a unor formule matematice sterpe. Au creat o muzică bolnavă, diformă, monotonă" nu mai suna la fel de bine. Nici nu-i de mirare, de altfel, ca unii oameni s-au simtit direct vizati de atacul tau. Poate unii s-au simtit cu musca pe caciula. Dar altii s-au simtit atacati in ceva in care ei cred cu adevarat. S-au simtit atacati in felul in care ei se exprima. Si s-au simtit atacati in ceva ce ii defineste pe ei ca oameni. ( Din acest motiv, am tinut sa am o pozitie oarecum diferita de a lor, pentru ca, din punctul meu de vedere, eu voi continua sa scriu asa cum imi place mie sa scriu - atat cat o voi mai face, fara sa ma simt lezat daca cuiva ii convine felul in care scriu sau nu. E ceea ce ma reprezinta pe mine, si faptul ca altii accepta sau nu modul meu de exprimare, este strict problema lor. ) Dar nu toti oamenii gandesc asa, si e de inteles reactia lor.
Pana la urma, cred ca la asta se rezuma compozitia. A face ceea ce crezi si a te exprima in modul in care te reprezinta, cu pasiune. Daca, insa, pasiunea asta se transforma in tentative de a arata ca optiunile altora sunt "bolnave, diforme, monotone" iar ei sunt "doar indivizi depresivi, frustraţi, pesimişti sau maniaci", atunci, "Houston, we've got a problem!" Sunt convins ca, desi exista si oameni in istoria muzicii care au pus note pe hartie in functie de un oarecare rezultat la o ecuatie, multi din cei care scriu in ziua de azi o fac cu convingere, nu lasa lucrurile la intamplare sau in voia matematicii si isi exprima propria personalitate prin intermediul muzicii. Si sunt convins de asta, pentru ca pe multi dintre ei ii cunosc.
In fond, e loc pentru toti sub soare, indiferent ca scriu consonant, romantic, serial, impresionist, spectralist, neo-clasic sau minimalist.
PS: Si apropo de minimalisti, te provoc sa asculti niste Steve Reich sau niste Phil Glass si sa-mi spui in ce fel se incadreaza ei in epitetele din primul tau manifest.
Vlad